Infernul ca promised land

indexAm să merg pe ideea călătoriei atunci când vine vorba despre noul volum de versuri al lui Ionel Ciupureanu (Venea cel care murisem, 2014, Max Blecher) și din motivul că în timp ce citești de plăcere nu ar trebui să te gândești la ce a simțit autorul în momentul scrierii, ci să iei în seamă numai trăirea pe care, prin canale greu de explicat, o accesezi în momentul contactului cu poemele. Poate și vacanța sau unele lecturi în direcția aceasta îmi influențează gândirea, dar trecând peste lungul șir de justificări posibile, poezia din Venea cel care murisem este o călătorie infernală, intimă, împreună cu o persoană dragă, aproape ca un frate, alături de care înveți să înțelegi că fiecare dispunem de un spațiu inventat și de un altul oferit. Spațiul inventat nu se micșorează la contactul cu alte spații inventate, el nu e făcut din aer și, deci, respirația nu are un rol vital: „Dacă-ți voi ține de urât/ spațiul pe care l-ai inventat nu// te va devora// nici aerul dintre noi nu contează// cataplasma ta e încă vie și/ cuvintele nu vor să se oprească” (E logic și e destul).

Versurile lui Ionel Ciupureanu sunt ca niște bolboroseli puternic încărcate intelectual, emoțional și instinctiv, iar forța lor este la fel de mare ca a unei tăceri celaniene. Pentru practicarea tăcerii ce poate surveni numai într-un moment de luciditate, în care încerci permanent să-ți alungi gândurile pentru a nu strica echilibrul din prezent, se recomandă intrarea în sine, iar această întâlnire cu sinele este o altă latură a călătoriei – cum am mai spus, una infernală, bizară, ca o rană infectată din care trebuie mai întâi să sugi puroiul: „Mi-a fost teamă și/ pentru a nu începe nimic am intrat/ în sinea mea// și era bine/ la început am vomat/ în pas de dans” (Bucăți). Eliberarea, simbolizată prin vomă, se face în ritmul unui dans șamanic, în jurul unei ape „cleioase”, prin care se naște conștiința unui corp lichid în care „gesturile noastre se revarsă/ pe dinăuntru (S-a întâmplat ceva)”. În timpul aceleiași călătorii spre pretutindeni și nicăieri aflăm că aerul se coagulează dacă nimeni nu ni se adresează (S-a întâmplat ceva), de aceea ni se recomandă comunicarea „nu vorbi singură spune-mi și mie/ undeva nu în vis am auzit o lumină” (S-a întâmplat ceva).

Călătoria în sine se extinde spre nenumărate aspecte care se unesc în totalitate și devin unele cu universul. Poemul delicatețe este poate una dintre cele mai tandre manifestări ale sinelui, ca și cum totul s-ar topi în corpul lichid proaspăt conștientizat, ca o iertare de sine prin care ajungi la pace cu trecutul și nu vrei să proiectezi viitorul, pentru că acesta este momentul nou al prospețimii prezentului: „O transparență revărsată cu delicatețe/ un punct de sprijin o improvizație// cu delicatețe va trebui să ucid/ ca să mă apăr de moarte// și-apoi iar o improvizație/ și-apoi tăcerea prafului strălucitor.”

Poezia lui Ionel Ciupureanu este un fel de promised land unde conștiința se extinde sub diferite forme. Emoțiile, diferite de sentimente prin faptul că sunt ale prezentului, nu sunt contradictorii chiar dacă uneori au forme pozitive iar alteori negative. În această zonă contradictoriile se contopesc și singurul scop acceptabil este ajungerea la o stranie fericire, pentru căutarea căreia suntem natural înzestrați. Ceea ce împlinești la capatul drumului este rezultatul propriilor proiecții, iar Ionel Ciupureanu proiectează câte drumuri vrea el, ce voci vrea el, ce acțiuni vrea el, dar nicio limită.

recenzie publicata in revista actualitatea literara, Lugoj

Leave a comment

Filed under Recenzii

Despre filosofie, poezie și dragostea deshidratantă

caietul-roxanei-si-alte-jurnale_1_fullsizeDupă ce a publicat trei cărți de filosofie (Ontologia negației, 2004; Introducere în nihilismul nietzschean, 2012 și Existențialismul astăzi, 2012) și trei volume de versuri (Război civil, 2005; Noaptea instinctelor, 2009 și Gothic, 2011) Ștefan Bolea face prin Caietul Roxanei și alte jurnale (Herg Benet Publishers, 2013) un neprevizibil gest de sinceritate. Autenticitatea a fost cuvântul cheie al scriiturii lui Ștefan Bolea și înainte, dar de această dată este încă mai transparent în privința unor momente care par să fii contribuit la dezvoltarea sa interioară.

Dacă la nivel formal textul autobiografic se alcătuiește din zece capitole ce pot fi grupate în trei părți, fiecare corespunzătoare unui moment în care s-a îndrăgostit, la nivel ontologic informațiile cu privire la Sein și Dasein sunt copleșitoare. Trăirile pe care Ștefan le experimentează începând cu vârsta de 16 ani sunt o palmă peste fața oamenilor adormiți. Ștefan cel de 16 ani are o pasiune pentru filosofie și poezie, ascultă rock și muzică clasică și este îndrăgostit de Roxana. Este de asemenea un adolescent teribil cu o minte sclipitoare pentru vârsta lui. Nihilist până în măduva oaselor, el se plasează într-un triunghi echilateral alături de Dumnezeu și Diavol, uniți prin poezie. Acești aliați îi asigură împreună iluzia unei puteri neobișnuite: „O furie de-a mea v-ar îngropa pe toți în balele nimicului, un singur suflu de-al meu v-ar doborî în esența vidului, un pumn de-al meu v-ar descompune în mii și mii de particule de lavă…”.           Cea mai mare luptă a existenței sale se petrece în interior, unde el este propriul său inamic – o gândire precoce pentru puștiul din Caietul Roxanei. Prezența Roxanei îi stârnește sentimente pe care cu greu reușește să le controleze – dragoste, euforie, patimă, dar și furie, gelozie, disperare și tristețe: „De aproape trei luni, de când luciditatea, bunul meu cel mai de preț, mi-a fost răpusă de deshidratarea dragostei mă simt resemnat, renegat, apatic, am tendințe radicale spre lene, spre o visare tâmpă și fără rezultat, opera mea suferă și ea, mă simt ca un zeu devastat, a cărui goliciune a fost expusă tuturor.” Sentimentul de dragoste deshidratantă contrastează puternic cu energia distructivă, pasională: „Aș sacrifica pentru un an cu Roxana, nu doar sufletul meu, aș vinde diavolului și sufletul colectiv al omenirii.” În cele din urmă Roxana se află în ”cârligul altcuiva” și după o suferință îndelungată personajul-autor va fi foarte precaut cu următoarea dragoste – Hilda.

Dacă Roxana părea puțin superficială, Hilda pare să fie o persoană capabilă să-i facă față unui Ștefan de 21-22 de ani: „am avut o zi perfectă în cimitir cu hilda, apoi pe terasa unui bloc simt amețeala fericirii să fie dragostea doar un voal pe care și-l pune sexul pe față? căci simt atracția sexuală primară, dar mai simt altceva, pe care nu știu cum să-l numesc decât iubire de fapt, cuvintele nu sunt potrivite, e mai mult decât iubire afecțiune, dorință, sacrificiu, mângâiere, perfection, cum spune crematory în piesa mea și a hildei”. Dar nici Hilda nu acceptă să i se arate cât de mult poate fi iubită, la fel cum se întâmplă și cu Elie, prietenă mai veche, de care personajul se simte atras. Aceste trei iubiri neîmpărtășite, un fel de hammam pentru sufletul pe care îl credea controlabil cu mintea, sunt, din punctul meu de vedere, mai mult un pretext pentru exprimarea unor concluzii la care a ajuns în timp. Afirmația mea nu exclude autenticitatea trăirilor naratorului, ci este mai degrabă o convingere că nu iubirea în sine este hard core-ul acestor jurnale, ci fundalul pe care este exprimată complexitatea existenței. Ștefan Bolea este în tot ce scrie filosof și poet deopotrivă, iubirea și suferința provocată de iubire este doar hrană pentru o creatură mult mai mare, care se arată începând cu prologul „Nervi (1995)”, o serie de 70 de aforisme pe diferite teme („Adevărul este o divagație, ultima. Nu-l vei descoperi decât atunci când va fi prea târziu, când nu va mai conta…”) și până la cele trei anexe ce conțin poeme, unele dintre ele publicate în Război civil, dedicate Roxanei, Hildei și lui Elie.

Stilul de redactare al jurnalului este actual, relaxat, fără grijă deosebită pentru semne de punctuație sau majuscule, în diferite locuri sunt inserate fragmente în engleză, versuri sau idei cheie sub forma unor aforisme. Autorul face trimiteri cinematografice, dar mai ales muzicale: „Muzica imunizează haosul, prezintă moartea într-o dimensiune nouă și agreabilă, muzica odată ce o percepi, te poate înțelege și anticipa, oricât de unic ai fi”. Lectura jurnalului în timp ce asculți muzica recomandată pentru anumite pasaje trezește impresia conectării la autorul-sursă. Poemele și aforismele integrate la sfârșitul și începutul cărții completează fericit construcția jurnalului. „Textul ăsta a ajuns ca o ceapă” scrie la un moment dat Ștefan Bolea, referindu-se la construncția pe mai multe planuri a textului. Caietul Roxanei… este, cu alte cuvinte, o lectură completă, capabilă să pună de-odată în mișcare cele trei tipuri de cunoaștere: instinctivă, emoțională și intelectuală.

Leave a comment

Filed under Recenzii

René Daumal și căutarea unificării în propria ființă

Rene_Daumal._De__5464b0d4a4138În monografia René Daumal: de la poezia albă la metafizica experimentală Marius-Cristian Ene urmărește mai multe aspecte ale dezvoltării personal-artistice a poetului francez René Daumal. Dacă în primul capitol al cărții este necesară o trecere în revistă a principalelor elemente bio-bliografice, în cea de-a doua parte autorul explică ceea ce însemnă metodologia transdisciplinară, instrument pe care îl va folosi în scopul cercetării operei autorului francez. Abia începând cu al treilea capitol, Marius-Cristian Ene contribuie într-un mod admirabil la cunoașterea personalității și operei lui René Daumal printr-o analiză profundă asupra elementului catalizator al vieții poetului – parcursul dezvoltării sale spirituale, fără înțelegerea căruia nu este posibilă o cunoaștere adevărată a operei daumaliene.

Sunt prezentate în ordine cronologică trei perioade cheie în evoluția individuală a poetului. Prima etapă poartă numele de „experiențele determinante ale tinereții” și a constat, pe de o parte, în experimentarea unor diferite stări de conștiință trezită cu ajutorul substanțelor halucinogene – asfixierea cu eter, dedublarea cataleptică nocturnă sau inhalarea tetraclorurii de carbon –, dar și în relațiile cu mișcarea suprarealistă și activitatea sa de la revista Marele Joc, pe de altă parte. Capitolul V surprinde a doua etapă semnificativă în dezvoltarea conceptelor de „poezie albă” și „poezie neagră” – lectura textelor sacre hinduse și învățarea sanscritei –, urmând ca experiența pe A Patra Cale și întâlnirea cu domnul și doamna de Salzmann să realizeze o transformare spirituală reală și completă a destinului lui René Daumal.

Înțelegerea poeziei/ stării poetice și dezvoltarea spirituală se află pentru Daumal în strânsă legătură cu liminalitatea morții, termen propus poate de un Van Gennep, care, în antropologie, definește starea de ambiguitate sau dezorientare ce apare în timpul ritualurilor de trecere dincolo, atunci când participanții la acestea nu se află nici la începutul ritualurilor, dar nici nu au început tranziția către statutul pe care îl vor deține în momentul când acestea sunt încheiate. Această liminalitate este exprimată în special în primul și singurul său volum de versuri, Le Contre-Ciel, care a văzut lumina tiparului în 1936, la șase ani după finalizare, și care cuprinde trei părți: „Claviculele unui mare joc poetic”, „Moartea și omul său” și „Cerul este convex”. În încheierea acestui volum, poetul se numește un „om ars”, recunoscându-și eșecul în ceea ce privește căutările spirituale cu ajutorul substanțelor psihedelice. Sursa pentru adevărata căutare spirituală, de fapt singura posibilă, se dovedește a fi propria putere interioară, spre care este condus de două prezențe exterioare, manifestate în persoanele lui Alexandre de Salzmann și dansatorul hindus Uday Shankar.

Contrapartea acestui volum de versuri ia forma unui eseu publicat în cel de-al treilea și ultimul număr care a văzut lumina tiparului al revistei Le Grand Jeu, un text autobiografic intitulat „Nerval le Nyctalope”, în care sunt surprinse alte căutări, de data asta mai profunde, ale lui René Daumal în ceea ce privește evoluția spirituală la capătul căreia se află posibilitatea de a deveni un „poet alb”, diferit de un „poet negru” prin faptul că „în timp ce poetul alb încearcă că înțeleagă natura sa de poet pentru a se elibera de ea și a o face să îl servească, poetul negru este, dimpotrivă, folosit de ea și i se supune. Cu alte cuvinte diferența esențială este conștiința: în timp ce prin poetul negru «se scrie» poezie, poetul alb «scrie» în mod conștient.”

Din prezentarea influențelor pe care textele hinduse au avut-o asupra concepției despre lume a lui René Daumal, deducem că acesta preferă poetul sau omul hindus celui occidental. Cu ajutorul metodologiei transdisciplinare, autorul monografiei daumaliene realizează o paralelă între nivelurile de conștiință ale vechilor hinduși și cele identificate de René Daumal atunci când se referă la lumea somnului. Marius-Cristian Ene identifică trei influențe ale textelor orientale care i-au influențat concepția despre poezie și viață: „ideea strânsei înlânțuiri între a trăi, a cunoaște și a crea poezie, insistența asupra stării de conștiință necesare atât pentru a scrie poezie, cât și pentru a înțelege poezia, precum și analogia existentă între om și poezie.” Dar oricât de importantă a fost India în parcursul său spiritual, aceasta nu i-a adus totuși împlinirea: „Deși înțelegea o serie de adevăruri despre care vorbesc toate marile religii, nu putea simți efectul acestora în propria viață și asupra stării sale de conșțiință.” Se face astfel trecerea de la „omul ars”, la „omul care a căutat cu febrilitate și nu a găsit nimic” către A Patra Cale, mișcare spirituală inițiată de G. I. Gurdjieff, conform căreia pentru o dezvoltarea armonioasă a omului este nevoie ca acesta să conștientizeze și să folosească în același timp centrii instictiv-motor, afectiv sau emoțional și cel intelectual, centrii care până atunci erau înțeleși separat, sub forma unor căi de dezvoltare personală ce purtau numele de: calea fachirului (dezvoltare maximă a centrului instictiv-motor), calea călugărului (dezvoltare completă a centrului afectiv) și calea yoghinului (folosirea la capacitate maximă a centrului intelectual). Aceeași dezvoltare armonioasă este urmărită și în „poezia albă”: „Am remarcat deja faptul că, pentru a putea crea poezie în adevăratul sens al cuvântului, poetul alb trebuie să realizeze o unificare în propria ființă a produselor senzoriale (imagini și sunete), a celor intelectuale (concepte) și a celor afective (emoții).”

Până la sfârșitul vieții sale scurte, René Daumal face în scopul înțelegerii vieții și transmiterea acestei înțelegeri prin produse literare o sinteză originală între analiza critică, cunoașterea obținută în urma contactului cu poeții avangardiști, lecturile din textele sacre hinduse și experiența de pe A Patra Cale. Îl felicităm pe Marius-Cristian Ene atât pentru realizarea celui mai complet studiu românesc ce are ca subiect viața și opera daumaliană, cât și pentru traducerea minunată a Muntelui analog…, romanul neterminat al lui René Daumal, scriere ce exprimă poate cel mai bine sinteza amintită mai înainte.

Leave a comment

Filed under Recenzii

Poetica geografiei sau teoria regăsirii subiectivității

9782253084419Théorie du voyage. Poétique de la géographie (Librairie Générale Française, 2007, format carte de buzunar) este unul dintre cele mai frumoase eseuri despre călătorie scrise vreodată. Autorul Contraistoriei filosofiei ne propune prin încercarea de a răspunde la întrebări precum „De unde vine dorința de a călători?” sau „De ce sunt necesare călătoriile?” un voiaj dinspre exterior spre interior și invers. Cu o scriitură ireproșabilă și seducătoare, tratatul lui Michel Onfray este transformator – el scormonește la rădăcinile primului drum și ajunge până la o poetică a geografiei. Acest parcurs are și o mare însemnătate antropologică, din moment ce surprinde evoluția prin călătorie a omului, fie că urmărim o perspectivă holistică sau, dimpotrivă, vorbim despre înțelegerea unui impuls interior, către ale cărui origini merită să ne întoarcem privirea.

În antropologie, globalizarea a impus o nouă ordine a lumii, cea a mobilității și a unei istorii fără „rădăcini”, așa cum o caracterizează James Clifford (1997), considerat părintele postmodernismului antropologic. Situația este actuală, dar nu nouă. Onfray începe apologia călătoriei remarcând că, după modelul biblic al lui Cain și Abel, lumea poate fi împărțită în două categorii: tipul agricultor (fr. éleveur), cel care se stabilește într-un loc unde încearcă să-și creeze resursele necesare supraviețuirii (agricultura a făcut ca omul să se sedentarizeze, să construiască, case, orașe, o cultură proprie), și vânătorul sau păstorul (fr. berger), cel care călătorește dintr-un loc în altul pentru a găsi hrană și pentru că are, probabil, un spirit nesedentarizabil: „Primii iubesc ruta, lungă și interminabilă, sinuoasă și ocolitoare, ceilalți se bucură de pământul sumbru și profund, umed și misterios. Aceste două principii există mai puțin în stare pură, în felul arhetipurilor, ca o componentă abia sesizabilă în detaliul fiecărei individualități.” (trad. n., Onfray 2007:10)

Izgonit de Dumnezeu, după uciderea lui Abel, Cain și-a luat una dintre surori și a început să cutreiere lumea pentru a răspândi rasa umană. Gândirea ar putea să se extindă și spre momentul izgonirii din rai a lui Adam și a Evei. Creatorul lor nu-i condamnă la moartea imediată, mai întâi îi izgonește. Blestemul lui Cain – să trebuiască să devină nomad în ciuda firii sale sedentare – s-a răsfrânt și asupra altor popoare: evreii și țiganii. Din cele mai vechi timpuri, imperiile s-au constituit prin asimilarea popoarelor migratoare. Evreii și țiganii nu au putut fi sedentarizați și de aceea s-a încercat extirparea lor, așa cum au făcut-o național-socialismul german și stalinismul, care celebrează rasa înrădăcinată, fixă, națională. Astăzi, capitalismul încearcă și el să împiedice migrarea cetățenilor dintr-o țară în alta, pentru că aceștia nu mai pot fi considerați repere fixe, nu mai pot contribui la schimbul bani-marfă din cadrul aceleiași piețe: „Capitalismul de azi condamnă, de asemenea, rătăcirea, absența de la domiciliu sau șomajul indivizilor care refuză să muncească. Crima lor? Sunt neasimilabili la piață, patria banilor.” (trad. n., idem: 14).

Călătoria este factorul cheie pentru transformările ce au loc în postmoderniate, fiind principalul instrument cu ajutorul căruia se realizează schimburile culturale, informaționale etc. Pentru a ne adapta la contemporaneitate nu putem rămâne la ideea de spații bine delimitate, specifică etnografiei, ci este necesară o reconsiderare a diverselor forme de călătorie, acțiune care ar trebui să țină, din punctul nostru de vedere, de antropologie.

Dacă mai demult oamenii călătoreau în primul rând din necesitate (pentru locuri de muncă, comerț, studii, războaie, căsătorie etc.), astăzi din ce în ce mai mulți oameni călătoresc de plăcere. În cadrul acestei din urmă categorii, Michel Onfray definește două tipuri umane: călătorul și turistul. Între aceștia doi există o diferență radicală de perspectivă, chiar dacă traseele lor coincid. Turistul vede călătoria ca pe o vacanță, în care poate să se relaxeze, să nu se mai gândească la nimic, în consecință să amorțească, după o perioadă în care a muncit până la epuizare și în care, tot într-o stare de amorțeală, s-a îngrijit de bunăstarea sa fizică și familială, prin procurarea hranei și a altor resurse de trai. Așa cum subliniază eseistul, el nu caută nimic și, în consecință, nu va găsi nimic. Are mai mult timp să facă lucrurile pe care le face de obicei: să doarmă, să mănânce, să se plimbe etc., cu alte cuvinte își prelungește și accentuează starea de amorțeală.

Călătorul se supune legilor sinelui, iar călătoria sa are ca scop regăsirea subiectivității. Aceasta este marea diferență dintre turist și călător. El se rupe cu bună știință de mediul amortizant și își propune să afle ce rezistă din sine în momentul în care nu se mai află în zona sa de confort, unde toate acțiunile sale sunt premeditate. Pentru el călătoria încetează să mai fie terapie/ tratament (în sensul cel mai banal al cuvântului) și devine o „ontologie, o artă de a fi, o poetică a sinelui” (trad. n., idem: 86). Călătorul va observa că inițiativa lui este o cale de a amplifica cele cinci simțuri: „să simți și să auzi mai bine, să privești și să vezi mai intens, să guști sau să atingi cu mai multă atenție – corpul este entuziasmat, tensionat și gata pentru noile experiențe, înregistrează mai multe date ca de obicei” (trad. n., idem:51-52).

Regăsirea subiectivității începe încă din momentul în care își alege destinația. Selecția o face în funcție de condițiile climatice, geografice, sociale etc. la care se poate adapta mai ușor, fie că optează pentru un loc cald sau răcoros, cu apă, vegetație sau, dimpotrivă, deșert, fie că preferă confortul orașului sau, dacă este un spirit mai aventurier, provocarea sălbăticiei. Alții merg în pelerinaje sau pe acele „drumuri-penitență”, precum drumul crucii sau pelerinajul în genunchi la Compostella. Michel Onfray afirmă că durerea nu are nicio utilitate în procesul de descoperire a sinelui și că negativitatea este injectată în doze mici în mod natural în viața de zi cu zi, astfel încât nu este necesară o accentuare a ei, care poate dezechilibra iremediabil: „Inițiativa socratică nu necesită folosirea sinelui ca pe un lucru, ca pe un obiect potrivnic. Dimpotrivă. Stima de sine, a nu se confunda cu iubirea, venerarea sau complacerea de sine, se instalează, sub cele mai bune auspicii, la antipodul idealului ascetic. Nici refuzul, nici celebrarea sinelui, ci un ocol savant prin lume pentru a ajunge la o cunoaștere corectă a identității sale intime.” (trad. n., idem:84)

De regulă chiar și numele unei destinații declanșează o reacție neuro-emoțională – se întipărește în memorie, și revine cu prima ocazie. La întrebarea „Unde ai călători dacă banii nu ar fi o problemă?” probabil că răspunsurile ar fi dintre cele mai surprinzătoare. Dar oricât de exotic ar suna numele destinațiilor, caracteristicile lor principale corespund temperapentului fiecăruia. Aproape instantaneu se petrece un fel de triaj natural în cadrul sertarelor noastre interioare, care pot cuprinde informații în legătură cu arhetipuri, ereditate etc. „Tot timpul există o geografie care corespunde unui temperament” (trad. n., idem: 21). Mai mult decât atât, credem că persoana care arată o încercare, fie ea și imprevizibilă, de regăsire a propriei subiectivități va alege destinații provocatoare din punct de vedere al culturii și civilizațiilor, sau cel puțin foarte departe de propria casă. Doar intenția de a călători cât mai departe de locul de domiciliu spune foarte multe despre nevoile interioare, chiar dacă uneori puțin conștientizate, ale oamenilor. Adevăratul călător realizează, în momentul în care închide ușa casei în spatele său și pornește la drum, una dintre cele mai autentice și necesare dovezi de iubire și respect față de creația lui Dumnezeu. El se află în sfârșit în propriul său suflet.

            Din categoria călătorilor fac parte atât autorii de jurnale de călătorie, cât și antropologii. Ei au în comun faptul că din încercarea de a-și regăsi propria subiectivitate – chiar și antropologul are la baza demersului său științific, măcar la începutul carierei sale, această intenție observabilă în momentul alegerii terenului de cercetat, alegere ce se face în mod subiectiv în funcție de informațiile pe care le deține cu privire la acesta și capacitatea sa de a se adapta la condițiile de mediu – își dezvoltă o latură altruistă, de a împărtăși cu ceilalți descoperirile lor, sau, din contră, una narcisistă, de a epata prin descoperirile lor, așa cum se poate observa nu la puțini dintre ei. Indiferent ce se află la baza dorinței de a comunica realitățile observate, cititorul trebuie să accepte că „lumea există și datorită tentativelor de a o reda în cuvinte” (Onfray 2007: 113).

Leave a comment

Filed under Eseuri, Recenzii

Prolegomene la gândirea antropologică americană

Nicolae_Panea_copertaAntropolog recunoscut prin studii ca Antropologie a tradițiilor: tradiția populară și mecanismele de reglare a mentalității (1995), Șăgalnic, Zulnia zâmbea. Literatură și antropologie culturală (1997), Antropologie culturală și socială (2000), Folclor literar românesc. Pâinea, vinul și sarea. Ospitalitate și moarte (2005), Nicolae Panea este şi autorul unei antologii intitulate Capodopere ale literaturii populare românești (vol. I – 2005, vol. II – 2007). A absolvit un masterat în antropologie în Franța (Université de Bordeaux III, 1992) şi ulterior a fost profesor invitat la Columbia University din New York (2002) și la Torino (2007). Având această pregătire în domeniu, Nicolae Panea a impus antropologia ca disciplină în curricula Universității din Craiova. Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului (2001) este volumul care l-a consacrat în spaţiul antropologiei româneşti, fiind primul cercetător român care a realizat o antropologie a urbanului, ce se înscrie în direcție postmodernistă. În centrul lucrării se află raportul dintre natură-cultură, trecerea dinspre rural spre urban, la graniţa dintre arhaic şi modern. Reticența cercetătorilor români vine probabil dintr-un atașament față de tradițional și dintr-un anumit tip de conservatorism, dar având în vedere lipsa unui cadru instituțional cu instrumente precise de cercetare, lipsa sincronizării este de înțeles. Studiul urbanului este o etapă naturală și necesară în ceea ce privește evoluția cercetării antropologice, din moment ce, în prezentm aproximativ jumătate din populația globului locuiește în aglomerări urbane, care s-au format în fond din resurse rurale (spațiu, resurse umane, mituri, simboluri etc.).

Cea mai nouă carte a sa, Antropologie culturală americană (Editura Universitaria, 2012) se deschide cu o introducere cuprinzătoare în antropologie, urmărind evoluția termenului începând cu secolul al XVI-lea până în prezent și specificul acestei discipline în funcţie de diferitele centre universitare sau academice. Nord-americanii (Statele Unite și Canada), de exemplu, acopereau prin această denumire patru domenii: antropologia fizică, arheologia, antropologia lingvistică și antropologia culturală. În secolul al XVIII-lea, s-a convenit în divizarea acestei științe în două ramuri: antropologia fizică (studiul omului ca organism biologic) și antropologia culturală (studiul culturilor și a vieții în cadrul diferitelor grupuri umane). Până în prezent, la noi, antropologia culturală nu a avut o definiție foarte clară. Începuturile au fost confuze, așa cum s-a întâmplat și în alte țări, în urmă cu mai mulți ani: „Antropologul român este o pașnică struțocămilă; are cap de etnolog, suflet de folclorist, picioare de etnograf și mâini de dantelăreasă.”[1]

În capitolul al doilea, Nicolae Panea se opreşte asupra științelor conexe antropologiei, de la care această disciplină a împrumutat diferite elemente, iscând la un moment dat confuzii de ordin epistemologic: arheologia, istoria (materialul documentar), psihologia și sociologia (din punctul de vedere al relațiilor între indivizi), psihanaliza (din perspectiva experiențelor individuale ce se află la baza instituțiilor), lingvistica (vizând reconstruirea trecutului imprimat în cuvinte sau structuri lexicale). Cele mai strânse raporturi au existat, însă, între antropologie și etnografie: diferența dintre cele două domenii constă în faptul că aceasta din urmă se referă la „tehnicile de culegere și inventariere a unor obiecte ce se evidențiau mai curând prin exotism, decât prin capacitatea lor de a defini grupul etnic ce le-a produs”(pp. 13-14) ceea ce este specific antropologiei.

În al treilea rând, cercetătorul craiovean trece în revistă principalele metode folosite în cercetarea antropologică, subliniind importanța cercetării de teren: i) metoda observației participative – singura capabilă să descrie realitățile observate și să evite ficționalul; ii) metoda reticulară, bazată pe studiul comparativ între structurile interne ale grupurilor; iii) metoda dramaturgică a comportamentului social, ce are în centru rolul jucat de un individ în fața celorlalți și imaginea sa reală; iv) metoda monografică, pentru care detaliul și exhaustivitatea sunt foarte importante și v) metoda live stories, ce dezvăluie gândirea unui membru al grupului.

            În cele din urmă, autorul realizează o panoramă a gândirii antropologice americane, urmărind dezvoltarea celor șapte curente atribuite antropologiei: evoluționismul, neoevoluționismul, difuzionismul, cultură și personalitate, Școala de la Chicago, antropologia interpretativă și postmodernismul. Cercetătorii americani au creat prima catedră de antropologie în 1877, numărându-se astfel printre primii teoreticieni ai acestei științe. Evoluționismul, numit și evoluționism unilinear, a pornit de la impactul pe care teoria evoluției speciilor a lui Darwin l-a avut asupra intelectualilor vremii, care au încercat să așeze fiecare popor pe o treaptă a evoluției (stadiul inferior de barbarie, stadiul mijlociu de barbarie și stadiul superior de barbarie). Prin neoevoluționism sau evoluționismul multilinear, cercetătorii susțineau că „nu se poate vorbi despre o evoluție culturală uniformă, nediferențiată, la scară globală” (p. 73). Ideologia difuzionistă se opunea total evoluționismului, având la bază gândirea că „trăsăturile culturale migrează” de la un continent la altul. Curentul „cultură și personalitate” se desprinde de cel anterior, prin faptul că pune accentul pe studiul personalității.

În ceea ce priveşte Școala de la Chicago, aceasta avea trei orientări (delicvența, culturalismul și teoria etichetării) şi se ocupa în principal cu studiul comportamentului deviant într-un mediu dezorganizat. Din această perspectivă, cercetătorii se orientează spre studiul societății urbane și a sărăciei. Reprezentantul antropologiei interpretative este Clifford Geertz, care prin teoria sa că societatea este un „text” devine un precursor al postmodernismului.

Considerat „ultimul curent al mileniului în antropologie” (p. 127), postmodernismul apare odată cu schimbările la nivelul acestei științe, în America anilor ᾽80. Așadar, Clifford Geertz numește antropologia „un fel de a scrie”. Se pune deci problema veridicității informațiilor, din moment ce se întâmplă o „transformare a studiilor literare în studii culturale din nevoia unor noi debușeuri epistemice și, mai ales, încărcarea acestora cu evidente conotații politice, explozia feminismului, rediscutarea raporturilor culturale dintre civilizațiile vestice și cele estice.” (pp. 107-108). Prima cercetare publicată în contextul postmodernismului antropologic, Writing Culture (1986), însumează studii prezentate în cadrul Școlii de Cercetare Americană din Santa Fe, New Mexico. Inițiatorul proiectului cu un pronunțat caracter intersdisciplinar, antropologul James Clifford, a invitat încă nouă personalități (opt antropologi, un literat și un istoric) pentru a analiza perspectivele de viitor ale antropologiei. Specialiștii au observat caracterul narativ al reprezentărilor culturale și problema interpretării subiective ale unor elemente specifice unei civilizații: „[Talal Asad] face diferența între traducerea culturală (semantizarea lingvistică) și traducerea unei culturi (fel de a gândi), aceasta din urmă fiind specifică raportului dintre antropolog și lumea pe care vrea să o descrie.” (p. 120).

            James Clifford considera că tradițiile culturale sunt „dezagregate” și că pierderea „purității și autenticității” poate fi reconstituită prin scriitură. Antropologul propune ca în cercetarea de teren să se combine practicile obiective cu cele subiective. Un exemplu în acest sens îl constituie literatura de călătorie, text care se situează la granița dintre antropologie și literatură și care transmite o impresie puternică de autenticitate. În acest caz sunt folosite combinații de cel puțin două metode de cercetare antropologică (în cartea sa Ay! Cuba, Andrei Codrescu se folosește în același timp de observarea participativă, dar și de metoda reticulară). Este evident că acest tip de text antropologic ridică probleme în ce privește procentul ficționalității, dar, în același timp, redarea seacă, primitivă a unor culturi nu mai este gustată. Nicolae Panea, ridică în cartea sa, Zeii de asfalt… aceeași problemă: „în ce măsură putem fi siguri că ceea ce se întâmplă în jurul nostru poate fi descris? în ce măsură putem fi siguri că ceea ce descriem nu este pură ficțiune?”. Această întrebare fundamentală pentru antropologia contemporană poate constitui un obstacol, dar autorul nu se blochează aici, iar „cartea este o încercare de a  răspunde întrebărilor chinuitoare, dar si de a nu cădea pradă unui pesimism paralizant, precum cel propagat de retorica postmodernistă”.

Volumul Antropologie culturală americană este o introducere utilă pentru tinerii cercetători, care pot găsi în gândirea antropologică americană un model competent și funcțional de aplicare a diferitelor metode de explorare a fenomenelor antropologice contemporane.

Daniela Micu

Mozaicul nr. 7-8 (177-178)/ iulie-august 2013, p. 14.

www.revista-mozaicul.ro


[1] Nicolae Panea, Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului, Editura Cartea Românească, 2001, p.243

Leave a comment

Filed under Recenzii

Cuante între știința modernă și suprarealism

imagesÎn spațiul românesc, termenul „transdisciplinaritate” a trecut în numai câțiva ani de la statutul de necunoscut la cel de controversat, ceea ce nu face decât să-l pună în actualitate. Dacă la nivel teoretic, învățământul de stat și cel privat îmbrățișează transdisciplinaritatea ca metodologie pentru o cunoaștere completă, la nivel practic majoritatea o confundă cu pluridisciplinaritatea sau interdisciplinaritatea și nu reușește să o aplice fără a face din aceasta o „piesă de teatru”, ce necesită repetiții și pregătiri îndelungate, dar nu acesta este scopul. La o cunoaștere unitară nu se poate ajunge fără efort, bineînțeles, dar dacă efortul nu vine dintr-o conștiință interioară trezită a elevului, acest demers, așa cum este tendința în acest moment, riscă să devină o caricatură. Rămânând la raportul profesor-elev, observăm că profesorul Basarab Nicolescu a reușit să ofere discipolului său instrumente pentru o înțelegere clară a fenomenului. Bun cunoscător și pasionat de avangardă, Petrișor Militaru și-a creat cu ajutorul metodologiei transdisciplinare mijloacele necesare înțelegerii științelor moderne și a artei și literaturii suprarealiste deopotrivă.

La origine teză de doctorat, Știința modernă, muza neștiută a suprarealiștilor aduce, prin publicarea ei, o contribuție originală în cadrul studiilor de tip transdisciplinar, fiind în același timp și un exemplu de aplicare a acestei metodologii. De fapt, o schimbare semnificativă în abordarea suprarealismului este unul dintre cele trei scopuri fixate încă de la începutul lucrării, aceasta după ce oferă o perspectivă inovatoare prin subiectul ales și după ce modifică atitudinea cititorului față de obiectul cercetat: descoperirile din fizica modernă și receptarea lor de către suprarealiști.

Volumul cuprinde opt capitole, iar prin prefața realizată de Basarab Nicolescu se bucură de o bună apreciere din partea teoreticianului metodologiei transdisciplinare. Primul capitol ne oferă o definiție a transdisciplinarității din perspectiva unei persoane care a înțeles conceptul, l-a asimilat prin mijloace interioare și este capabil să dea mai departe această cunoaștere, subliniind rolul ei fundamental pentru dezvoltarea omului din viitor prin însăși evoluția semantică a termenului: din concept s-a transformat în metodologie, ca în cele din urmă să devină viziune asupra lumii. Lumea alcătuită din niveluri de realitate, în interiorul cărora realitatea are o structură ternară, și nu binară, este ceea ce mulți artiști intuiseră de mult, dar nu au avut resursele lingvistice și epistemologice să o definească. Suprarealismul, ca viziune sau, mai simplu, ca nume, se apropie cel mai mult de ideea de nivel de realitate, fiindcă termenul însuși presupune cel puțin două niveluri de realitate: cel obișnuit și cel al suprarealității.

Cel de-al doilea capitol subliniază importanța descoperirilor din fizica modernă de la începutul secolului XX (descoperirea cuantei a lui Max Planck și a teoriei relativității de către Albert Einstein) în deschiderea unor noi orizonturi ale gândirii umane. Stéphane Lupasco observă potențialul acestor descoperiri și impactul lor în plan filosofic, introducând termenul de „terț inclus”, ceea ce-l face precursorul metodologiei transdisciplinare. De asemenea, Lupasco a fondat logica antagonismului, ce se definește prin două tendințe principale: „pe de-o parte non-contradicția, omogenizarea și identitatea, iar, pe de altă parte, contradicția, eterogenizarea și diversitatea” (p. 68). Suprarealiștii au fost receptivi la logica lupasciană: Breton vorbește în Al doilea manifest al suprarealismului despre existența unui punct mintal în care contrariile intră în starea T (terț inclus), se întâlnesc și nu mai sunt percepute ca opuse (p. 71).  Acest proces este prin excelență o experiență estetică, ce are ca rezultat „cunoașterea cunoașterii”: „Contemplarea, adică cunoașterea cunoașterii, este posibilă din punct de vedere logic numai prin procesul care duce la contradicție, împotriva celor două procese raționale și iraționale care conduc la non-contradicție și în concluzie, doar spre conștient și subconștient” (p. 74).

Următorul capitol teoretic al volumului relevă influențele științei moderne în  producțiile suprarealiste, unul dintre cele mai importante indicii că artiștii erau la curent cu cele mai noi descoperiri științifice. Ne sunt prezentate teoriile științifice și viziunile artistice despre a patra dimensiune, subiect dezbătut pe larg în primele decenii ale secolului XX și care i-a interesat pe artiști ca Duchamp, Man Ray sau Matisse. Teoriile despre a patra dimensiune au stimulat de asemenea căutări spirituale, pe care le considerăm fundamentale în dezvoltarea artei moderne. Nu sunt neglijate nici influențele artei în anticiparea gândirii științifice: „De-a lungul istoriei, modul de gândire al artiștilor despre lumină, spațiu și timp a instituit un nou model mintal care a generat acele tipuri de întrebări ce au condus la configurarea unor noi paradigme științifice.”(p. 105).

Cele cinci capitole aplicative reprezintă un amplu studiu al intruziunilor gândirii științifice în operele lui André Breton, Gellu Naum (literatură), René Magritte, Salvador Dalí (pictură) și Max  Ernst (scrieri și pictură). Studiile de psihologie și neurologie ale lui Breton, interesul pentru psihanaliza lui Freud, dar și logica lupasciană sunt valorificate în teoriile sale literare și au impulsionat creația artistică dinspre incoștient. La Gellu Naum gândirea poetică este non-dualistă și poate fi înțeleasă cu ajutorul metodologiei transdisciplinare, fiindcă principiile relativității se aplică în spațiul poeziei, unde se poate realiza o unitate a ființei și a cunoașterii, având o conștiință a eului, a alterității și a lumii (eu și alteritate împreună).

Opera lui René Magritte și a lui Salvador Dalí este străbătută de același ax – discontiuitatea și spațiul interstițial, iar în opera lui Dalí geometria sacră devine o constantă. Un exemplu pentru discontinuitate îl constituie ceasurile moi ale pictorului de origine catalană și tehnica Wunderkammer a lui Magritte, a cărei miză era alăturarea naturalului cu artificialul, reorganizând realitatea și punând-o sub semnul fragmentarului cuantic. Deși concrete, obiectele din pictura lui Magritte ilustrează contradicția lupasciană: „Din ciocnirea între firesc și nefiresc se naște terțul lui Magritte, care, prin contradicția de la nivel vizual, trimite la contradicțiile de la nivelul percepției interioare a privitorului” (p. 213).

Petrișor Militaru face și o incursiune în imaginarul științific al picturii și al scrierilor lui Max Ernst. Orientat spre surse non-tradiționale de inspirație, pictorul a văzut în știință o sursă bogată pentru imagini artistice neconvenționale. Respingând peisajele, nudurile sau alte subiecte tradiționale, acesta era interesat de manifestările invizibilului dinspre lumea exterioară spre cea interioară și invers: „a revenit asupra imaginilor care revelau proceduri și investigații științifice, fiind interesat de modul în care oamenii de știință vizualizau ceea ce înainte de a fi descoperit științific era invizibil.” (p. 187). În ceea ce privește scrierile lui Max Ernst, un exemplu de influență a științei moderne este romanul colaj La Femme 100 têtes (1929), al cărui titlu poate fi citit fie „femeia cu o sute de capete”, fie „femeia fără cap”, dar în cheie terțiară femeia ar putea să fie și una și alta în același timp. Titlul fost inspirat de un articol științific, în care este vorba despre o separare între știința modernă și alchimie și în care ni se explică simbolismul teatral al unei femei cu trei capete.

În cartea sa, Petrișor Militaru aplică metodologia transdisciplinară, fără de care nu ar fi putut să evidențieze relațiile complexe dintre știința modernă și suprarealism, ambele surse inepuizabile de cunoaștere. Din această perspectivă, studiul poate fi deschizător de drumuri și pentru alte cercetări de acest gen, dar mai ales un exemplu despre cât de utilă și ofertantă este transdisciplinaritatea pentru înțelegerea unor fenomene din diverse arii ale cunoașterii.

Petrișor Militaru, Știința modernă, muza neștiută a suprarealiștilor, Prefață de Basarab Nicolescu, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2012, 286 p.

Daniela Micu

Revista Cultura, nr. 25(429)/ 18 iulie 2013, p. 26

Leave a comment

Filed under Recenzii

Călătoria interioară, un puzzle antropologic

ImageVolumul Despre ochiul de veghe (Meteorologia unui bazar ideatic) de Vladimir Bulat a fost publicat de Square Media, atelier specializat pe experiment tehnic și grafică, tipărind mai ales ediții limitate și cărți obiect. Vladimir Bulat (n. 1968) este expert muzeograf în cadrul Oficiului Național pentru Patrimoniu, istoric de artă și curator a numeroase proiecte artistice. Ca editor al publicației de artă contemporană „Art-Hoc”, a publicat peste o sută de articole de specialitate, eseuri și cronici despre arta și patrimoniul ahitectonic românesc. Cu atâtea elemente orientate spre artele frumoase, cartea nici nu avea cum să nu fie premiată la cea de-a doua ediție a Galei Bun de Tipar (2013), la categoria „Cea mai frumoasă carte” a anului 2012, concepția grafică a cărţii aparținându-i lui Alexandru Branişte.

            Cartea cuprinde o selecție de texte postate începând cu anul 2006 pe blogul personal, http://www.ochiuldeveghe.over-blog.com, când revista „Art-hoc” a încetat să mai apară. Vladimir Bulat imaginează astfel o hartă a călătoriilor sale geografice, care datorită unui ochi vigilent, deschis larg nu numai spre exterior, ci și invers, au avut șansa de a se transforma în experiențe spirituale. Textele sunt completate de un interviu conceput de Cosmina Chituc şi diseminat pe tot parcursul cărții. În acest context, autorul alege ca politică editorială pluralismul: dacă la început probleme din arii diverse erau expuse cu aciditate, stilul cunoaște în timp (până în 2012) o maturizare, în sensul că nu mai stârnește reacții ofensive, ci mai degrabă dorința de a participa la dialog. Odată identificată strategia de comunicare cu publicul se poate spune că există o garanție a cititorilor. Textele de dimensiuni mici și medii condensează informația și o redau în mod conștient nu unui public numeros, ci unuia interesat. Transferarea informațiilor din mediul virtual în cel tipărit este o provocare din perspectiva actului lecturii, în încercarea de a demonstra că proiectele on-line pot fi cel puțin la fel de valoroase ca şi cele pentru care s-a tăiat deja hârtia.

            Vladimir Bulat este convins că drumul spre libertate se găsește prin călătorie, dar asumarea locului originii (Chișinău) este de asemenea important în pornirea pe acest drum, după cum reiese din dialogul cu redactorul cărţii: „Cosmina: De câte ori vă întâlnesc, veniți de undeva sau plecați undeva sau aveți o poveste dintr-un loc cu torul nou, nemaiîntâlnit. Pare că niciodată aceste locuri nu sunt aceleași! […] călătoria este un mod de viață, un fel de maraton cu care e musai să ții pasul.”  Cartea se deschide cu câteva articole despre monumentele arhitectonice din orașul natal, în care sunt integrate fotografii reprezentative, ce surprind tendințe și fenomene sociale, motiv pentru care cartea poate fi considerată şi un  instrument antropologic. Evenimente precum intrarea României în Uniunea Europeană și, deci, obligativitatea ca moldovenii să aibă viză pentru a putea intra sau tranzita teritoriul românesc, care au stârnit reacții concretizate în comentarii pe blog, sunt analizate îndeaproape: „Noi, românii și basarabenii, mereu am spus că suntem frați. Păi, dacă frații impun o graniță, automat chestia asta creează o reacție, nu? Or, israelienii pun un zid. România a impus o viză. Care funcționează cam tot ca un zid. Pentru că dacă n-o ai, nu treci dincolo. […] s-au mai potolit pasiunile. Nu pentru că s-au împăcat cu starea de lucruri, nu vreau să cred asta, ci din neputința de a mai avea argumente pentru existența acestui zid psihologic…”. Cu toate acestea, se poate observa lipsa caracterului politic al comentariilor, iar reflecțiile în această privință sunt numai pentru a atinge profunzimea problemei, cu imparțialitate și deschidere față situaţia generală.

Astfel, plecarea la București survine din dorința de a-și găsi propria identitate: „așa cum românii au avut nevoie, citându-l pe Noica, de mai mult de un pachet de unt și pentru asta s-au dus în Germania, tot astfel eu am venit, pentru un pic mai multă limpezire a sinelui, la București. Pentru mine negația deja s-a produs.” Cunoaşterea de sine se poate face deci numai pe un teren pe care nu sunt înregistrate experiențe personale anterioare. A nega și a anula orice trăire, care ar putea veni ca un fapt deja stabilit de alții, este specificul libertății și  principiul originalității.

ImageTemele abordate în carte sunt eterogene, de la arhitectură urbană și rurală, călătorie, film, muzică, literatură, artă, până la scandalul Pussy Riot, cu un caracter pronunțat de revoltă împotriva „putinismului”. Stilul direct practicat de scriitor face cartea accesibilă marelui public, structurarea volumului pe capitole dovedindu-se în acest caz nenecesară, fiindcă ar fi fragmentat în mod inutil actul lecturii. Discursul narativ prezintă pe alocuri disponibilități ludice și o extraordinară acuitate. În acelaşi timp, Vladimir Bulat atrage atenţia asupra unor puncte sensibile ce se referă chestiuni de interes general, precum distrugerea unor monumente istorice sau unele traduceri eronate, ca în cazul titlului de la celebrul roman al lui Mihail Bulgakov: „În limba română s-a încetățenit de mult titlul Maestrul și Margareta […] Rămânem singura limbă, în care s-a tradus Maestrul și Margarita, care nu l-a respectat pe autor”.

Nu în ultimul rând, cea mai frumoasă carte a anului 2012 vine învelită ca într-o foaie de ziar rusesc, dublu cretată, în nuanțe de gri, negru, alb și albastru. Supracoperta reproduce un colaj realizat de autor, ce reprezintă simbolic locurile vizitate. Pe copertă apare un detaliu dintr-o fotografie făcută de Vladimir Bulat la intrarea într-un atelier de cizmărie din Chișinău, reprodusă integral în carte la pagina 31. În această ediție bibliofilă, format 150×200 mm, landscape, sunt inserate fotografii ce ilustrează textele, precum și reproduceri ale unor file ale carnetelor sale de notițe, ca punct de plecare pentru unele texte. Sublinierile cu albastru ale titlurilor sau ale unor informații importante păstrează ideea provenienței sale din mediul on-line. Odată piesele de puzzle aranjate, volumul își merită premiul, iar informația este suficient de diversă și cuprinzătoare, printre elementele de noutate numărându-se unele personalități basarabene necunoscute la noi în ţară, dar care intră astfel în atenţia publicului cititor din România.

Daniela Micu

Mozaicul 6 (176)/ iunie 2013

Leave a comment

Filed under Recenzii