Mărgele de sticlă (Editura Aius, 2008), este cel de-al doilea volum al lui Cosmin Dragoste. Acesta strânge la un loc articole publicate între anii 2000-2008 în diferite reviste, lucrări ce au ca numitor comun literatura germană din România, în direcţia căreia autorul şi-a focalizat atenţia încă din timpul studiilor universitare. Literatura germană din România are, înainte de toate, un caracter politic; acesta a fost şi unul dintre motivele care i-au atras pe cititorii occidentali şi de care scriitorii germani din ţara noastră au ştiut să se folosească, pentru că până la urmă era singura lor şansă de a atrage atenţia asupra literaturii din est, şi să se apropie cât mai mult de literatura occidentală. Cartea ne prezintă doar câţiva dintre aceşti scriitori, cărora li s-a recunoscut valoarea, de cele mai multe ori după ce în prealabil au fost aplaudaţi în străinătate. Cosmin Dragoste consemnează: „Literatura germană din România a fost denumită, de către unii critici, „a cincea literatură germană” (adică alături de cele din RFG, RDG, Austria şi Elveţia). Titulatura, în ciuda controverselor pe care le-a născut (deoarece, în mintea fiecăruia, se face o asociere cu „a cincea coloană”) confirmă statutul important dobândit de această literatură. Iar faptul că nu a rămas un fenomen marginal, exotic, provincial (precum literatura germană din America de Sud, Kazahstan, Ungaria, etc) a avut drept cauză tocmai raporturile sinuoase dublu centrate.”
Ciclul prezentării acestor scriitori începe prin analizarea personajului principal din cartea lui Franz Hodjak, Der Sängerstreit, pe care îl reperează şi în alte opere literare, încât se pune problema dacă acest personaj nu a existat, de fapt, şi în realitate. După lecturarea acestui roman, am rămas cu o mare simpatie faţă de Klingsor, personajul romanului incredibil de bine construit, dar care din păcate nu s-a tradus încă în limba română, aşa cum nu a fost nici Grenzsteine. Înainte de a trece mai departe, trebuie subliniat că scriitura acestor autori se bazează în primul rând pe realitatea istorică din România comunistă, pe care fiecare o înfăţişează prin prisma propriilor percepţii şi experienţe.
Cel de-al treilea capitol îl aduce în prim-plan pe Alfred Kittner, scriitor bucovinean, care în timpul opresiunilor antisemite, a fost deportat împreună cu ceilalţi evrei din Bucovina, în lagărele de peste Bug, de unde începe să pună pe hârtie, cu luciditate, momentele petrecute acolo. „Kittner nu rămâne niciodată cantonat în întunericul evenimeţial. Momentele de maximă tensiune se dizolvă rapid prin relatări savuroase, care întrerup lanţul întâmplărilor dramatice. Alfred Kittner câştigă, astfel, atât în veridicitate (construind prin roman o lume analogă celor trăite) şi, implicit, în credibilitate (dând o şi mai mare intensitate evenimentelor narate). Cum spuneam, scriitorul nu este niciodată subiectiv, nu idealizează, nu trece nimic sub tăcere. Nu acuză unilateral. Pe lângă torţionarii români şi germani, inumani până dincolo de o anumită limită, există români şi germani pentru care, dincolo de etnic, contează doar umanitatea”. Tot aici este rezumată foarte bine istoria Bucovinei şi problema antisemitismului de după ’39. Cartea dezbătută în următorul capitol aparţine lui Isak Weiβglas, tatăl poetului Immanuel Weiβglas. Cosmin Dragoste spune despre Steinbruch am Bug. Bericht einer Deportation nach Transnistrien că este un exemplar foarte rar, care nu-şi revendică virtuţi literare, ea fiind mai degrabă un raport despre situaţia din lagăre.
Tot tema deportării apare şi în jurnalul lui Mirijam Korber Bercovici – Deportiert (Deportată). „Mirijam Korber probează o maturitate de gândire incredibilă la numai 18 ani. Rafinamentul intelectual se combină cu un umor fin, subtil, cu judecăţi de valoare juste, cu observaţii pertinente. La tânăra Mirijam, viaţa este axată în special pe dimensiunea introspectivă. Este unul din rarele jurnale de acest gen în care accentul cade preponderent pe scrutarea cu acribie a propriului univers de gândire şi simţire.” O piesă literară, valoroasă mai ales din punct de vedere al informaţiei cu caracter istoric, este şi scrisoarea trimisă de evreica Klara Schächter fraţilor ein din America.
Alfred Gong scapă prin diferite tertipuri de deportare şi se autoexilieaza în America. Poetul împarte şi el soarta colegilor de generaţie – aproape necunoscut în România este primit cu braţele deschise de către nemţi. Autorul Mărgelelor de sticlă spune despre lirica lui Gong ca „nu devine mistică sau hermetică, precum a lui Paul Celan, fostul său prieten. Nuanţele hermetice provin de la modalitatea de reinterpretare a lumii, de la permanentele şanjări între paliere ontice (sacru-profan).” Capitolul dedicat lui Alfred Gong este presărat cu câteva poeme ale scriitorului din care redau unul la întâmplare „Cât costă Manhattan-ul?/ Visele sunt gratis. Cine visează lucid/ osă realizeze ceva”. („Greenhorn blues”)
Anemona Latzina autoarea volumelor de versuri Was man heute so dichten kann (Ed. Dacia,1971) şi Tagebuchtage (Berkin, 1992), este o figura pitorească şi de mare impact pe scena literaturii germane din România. Despre ea spune Richard Wagner că e singura pe care o recunoaşte ca predecesor în cadrul acestui gen de literatură. Membră a Aktionsgruppe Banat, Anemona Latzina scrie, aşa cum spune şi titlul volumului publicat în România, despre ce se poate scrie – situaţia istorico-politică de la ora aceea. Articolul lui Cosmin Dragoste despre aceasta se încheie cu un poem destul de resemnat al acesteia: „Dar asta-i ţara în care trăiesc./ Ăştia-s oamenii.// Iarba-i verde./ Zăpada-i albă./ Ceru-i înalt./ Poporul colaborează.// Dar ăştia-s oamenii./ Oamenii din ţara în care trăiesc.”
Rolf Bossert, căci el este amintit în capitolul al nouălea, este o figură mai cunoscută în peisajul literar autohton, acest lucru survenind morţii sale, asupra căreia planează încă misterul. El se sinucide în anul 1986, o decizie ciudată dacă analizăm circumstanţele. Reuşeşte să fugă cu mare greutate din România şi, în momentul în care ajunge pe pământ german, se sinucide. Motivul care ar putea sta la baza acestei decizii, este sentimentul ca nu aparţinea nici uneia dintre cele două ţări – România ostilă şi Germania străină. Autorul volumului discutat aici, ridică însă şi o altă ipoteză, despre care s-a mai speculat: „Oficial, s-a avansat ipoteza sinuciderii, poetul, se presupune, aruncându-se de la fereastră. Nu puţine voci au acuzat însă o crimă, din partea organelor represive din România. Şi nu ar fi deloc imposibil, mai ales că imi răsună în minte o frază recurentă în opera Hertei Műller, pe care securiştii i-au şoptit-o la ureche, atunci când a părăsit România: „Punem mâna pe tine, oriunde ai fi!”. Următorul articol, contrazice ipoteza crimei, prin referire la ezoterism şi la faptul că Rolf Bossert ar fi atins un nivel superior de cunoaştere, pentru că, din câte se pare, acesta şi-ar fi prezis moartea în următorul poem: „[…]Eu/ mă prăbuşesc pe asfalt şi/ cad pe lume. Frigul// Taie maxilarul/ În două. Acum/ În gură îmi locuieşte/ O ciorbă cântătoare. Ochiul” (Cântec rănit).
În altă parte Cosmin Dragoste se referă la Werner Söllner, scriitor mult premiat în Germania şi în Romînia. Ne sunt prezentate recenzii la volumele Kopfland.Passagen (Ed. Suhrkamp,1988) şi Der Schlaf des Trommlers (Ed. Ammann, 1992). Sunt de asemenea amintiţi şi Helmuth Frauendorf cu Peisajul cârtiţelor şi William Totok cu Die Zwänge der Erinnerung. Se insistă pe Richard Wagner, în volum avem texte critice despre patru dintre cărţile sale In der Hand der Frauen (Ed. Deutsche- Verlags Anstalt, 1995), Miss Bukarest (Ed. Aufbau, 2001), Catrafuse (Ed. Polirom, 2006) şi Das reiche Mädchen (Ed. Aufbau, 2007) şi, bineînţeles, despre Herta Műller.
După cum subliniază Cosmin Dragoste, Herta Műller a devenit reprezentanta de seamă a literaturii germane din România, lucru atestat recent de premiul Nobel câştigat, subiect destul de controversat de altfel, pentru că premiul se pune pe seama implicaţiilor istorico-politice din proza scriitoarei. Dincolo de toate acestea, găsesc destul de straniu genul acesta de atitudine aproape paternă pe care românii îl au sau doar l-au avut faţă de literatura Hertei Műller. În Mărgele de sticlă avem trei cronici despre autoarea recent premiată, şi meritul lui Cosmin Dragoste este cu atât mai mare cu cât publicase în anul 2007 cartea Herta Műller – Metamorfozele terorii. Trei articole sunt publicate între anii 2000-2008 şi despre Cătălin Dorian Florescu (n.27 august 1967, la Timişoara), autorul a mai multor romane, toate publicate în străinătate, după ce, în 1982, a emigrat în Elveţia. Ultimele articole sunt despre Joachim Wittstock, autor foarte prolific, originar din Sibiu, care în anul 2002 a fost premiat de Uniunea Scriitorilor şi Dieter Schlesak, poet, pozator şi traducător, autorul prefeţei la volumul Herta Műller – Metamorfozele terorii. În încheiere, Margele de sticlă este un bun instrument cu ajutorul căruia ne putem pune la punct cu literatuta germană din România, mai ales că în mare parte nu este tradusă la noi şi este hilar că nu putem avea acces la ea, deşi s-a dezvoltat lângă noi şi sperăm ca autorul să continuie cercetările în această direcţie, pentru a mai releva o parte din incertitudinile, care mai stăruie în acest domeniu.
Daniela Micu
Micul Blog 