Antropolog recunoscut prin studii ca Antropologie a tradițiilor: tradiția populară și mecanismele de reglare a mentalității (1995), Șăgalnic, Zulnia zâmbea. Literatură și antropologie culturală (1997), Antropologie culturală și socială (2000), Folclor literar românesc. Pâinea, vinul și sarea. Ospitalitate și moarte (2005), Nicolae Panea este şi autorul unei antologii intitulate Capodopere ale literaturii populare românești (vol. I – 2005, vol. II – 2007). A absolvit un masterat în antropologie în Franța (Université de Bordeaux III, 1992) şi ulterior a fost profesor invitat la Columbia University din New York (2002) și la Torino (2007). Având această pregătire în domeniu, Nicolae Panea a impus antropologia ca disciplină în curricula Universității din Craiova. Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului (2001) este volumul care l-a consacrat în spaţiul antropologiei româneşti, fiind primul cercetător român care a realizat o antropologie a urbanului, ce se înscrie în direcție postmodernistă. În centrul lucrării se află raportul dintre natură-cultură, trecerea dinspre rural spre urban, la graniţa dintre arhaic şi modern. Reticența cercetătorilor români vine probabil dintr-un atașament față de tradițional și dintr-un anumit tip de conservatorism, dar având în vedere lipsa unui cadru instituțional cu instrumente precise de cercetare, lipsa sincronizării este de înțeles. Studiul urbanului este o etapă naturală și necesară în ceea ce privește evoluția cercetării antropologice, din moment ce, în prezentm aproximativ jumătate din populația globului locuiește în aglomerări urbane, care s-au format în fond din resurse rurale (spațiu, resurse umane, mituri, simboluri etc.).
Cea mai nouă carte a sa, Antropologie culturală americană (Editura Universitaria, 2012) se deschide cu o introducere cuprinzătoare în antropologie, urmărind evoluția termenului începând cu secolul al XVI-lea până în prezent și specificul acestei discipline în funcţie de diferitele centre universitare sau academice. Nord-americanii (Statele Unite și Canada), de exemplu, acopereau prin această denumire patru domenii: antropologia fizică, arheologia, antropologia lingvistică și antropologia culturală. În secolul al XVIII-lea, s-a convenit în divizarea acestei științe în două ramuri: antropologia fizică (studiul omului ca organism biologic) și antropologia culturală (studiul culturilor și a vieții în cadrul diferitelor grupuri umane). Până în prezent, la noi, antropologia culturală nu a avut o definiție foarte clară. Începuturile au fost confuze, așa cum s-a întâmplat și în alte țări, în urmă cu mai mulți ani: „Antropologul român este o pașnică struțocămilă; are cap de etnolog, suflet de folclorist, picioare de etnograf și mâini de dantelăreasă.”[1]
În capitolul al doilea, Nicolae Panea se opreşte asupra științelor conexe antropologiei, de la care această disciplină a împrumutat diferite elemente, iscând la un moment dat confuzii de ordin epistemologic: arheologia, istoria (materialul documentar), psihologia și sociologia (din punctul de vedere al relațiilor între indivizi), psihanaliza (din perspectiva experiențelor individuale ce se află la baza instituțiilor), lingvistica (vizând reconstruirea trecutului imprimat în cuvinte sau structuri lexicale). Cele mai strânse raporturi au existat, însă, între antropologie și etnografie: diferența dintre cele două domenii constă în faptul că aceasta din urmă se referă la „tehnicile de culegere și inventariere a unor obiecte ce se evidențiau mai curând prin exotism, decât prin capacitatea lor de a defini grupul etnic ce le-a produs”(pp. 13-14) ceea ce este specific antropologiei.
În al treilea rând, cercetătorul craiovean trece în revistă principalele metode folosite în cercetarea antropologică, subliniind importanța cercetării de teren: i) metoda observației participative – singura capabilă să descrie realitățile observate și să evite ficționalul; ii) metoda reticulară, bazată pe studiul comparativ între structurile interne ale grupurilor; iii) metoda dramaturgică a comportamentului social, ce are în centru rolul jucat de un individ în fața celorlalți și imaginea sa reală; iv) metoda monografică, pentru care detaliul și exhaustivitatea sunt foarte importante și v) metoda live stories, ce dezvăluie gândirea unui membru al grupului.
În cele din urmă, autorul realizează o panoramă a gândirii antropologice americane, urmărind dezvoltarea celor șapte curente atribuite antropologiei: evoluționismul, neoevoluționismul, difuzionismul, cultură și personalitate, Școala de la Chicago, antropologia interpretativă și postmodernismul. Cercetătorii americani au creat prima catedră de antropologie în 1877, numărându-se astfel printre primii teoreticieni ai acestei științe. Evoluționismul, numit și evoluționism unilinear, a pornit de la impactul pe care teoria evoluției speciilor a lui Darwin l-a avut asupra intelectualilor vremii, care au încercat să așeze fiecare popor pe o treaptă a evoluției (stadiul inferior de barbarie, stadiul mijlociu de barbarie și stadiul superior de barbarie). Prin neoevoluționism sau evoluționismul multilinear, cercetătorii susțineau că „nu se poate vorbi despre o evoluție culturală uniformă, nediferențiată, la scară globală” (p. 73). Ideologia difuzionistă se opunea total evoluționismului, având la bază gândirea că „trăsăturile culturale migrează” de la un continent la altul. Curentul „cultură și personalitate” se desprinde de cel anterior, prin faptul că pune accentul pe studiul personalității.
În ceea ce priveşte Școala de la Chicago, aceasta avea trei orientări (delicvența, culturalismul și teoria etichetării) şi se ocupa în principal cu studiul comportamentului deviant într-un mediu dezorganizat. Din această perspectivă, cercetătorii se orientează spre studiul societății urbane și a sărăciei. Reprezentantul antropologiei interpretative este Clifford Geertz, care prin teoria sa că societatea este un „text” devine un precursor al postmodernismului.
Considerat „ultimul curent al mileniului în antropologie” (p. 127), postmodernismul apare odată cu schimbările la nivelul acestei științe, în America anilor ᾽80. Așadar, Clifford Geertz numește antropologia „un fel de a scrie”. Se pune deci problema veridicității informațiilor, din moment ce se întâmplă o „transformare a studiilor literare în studii culturale din nevoia unor noi debușeuri epistemice și, mai ales, încărcarea acestora cu evidente conotații politice, explozia feminismului, rediscutarea raporturilor culturale dintre civilizațiile vestice și cele estice.” (pp. 107-108). Prima cercetare publicată în contextul postmodernismului antropologic, Writing Culture (1986), însumează studii prezentate în cadrul Școlii de Cercetare Americană din Santa Fe, New Mexico. Inițiatorul proiectului cu un pronunțat caracter intersdisciplinar, antropologul James Clifford, a invitat încă nouă personalități (opt antropologi, un literat și un istoric) pentru a analiza perspectivele de viitor ale antropologiei. Specialiștii au observat caracterul narativ al reprezentărilor culturale și problema interpretării subiective ale unor elemente specifice unei civilizații: „[Talal Asad] face diferența între traducerea culturală (semantizarea lingvistică) și traducerea unei culturi (fel de a gândi), aceasta din urmă fiind specifică raportului dintre antropolog și lumea pe care vrea să o descrie.” (p. 120).
James Clifford considera că tradițiile culturale sunt „dezagregate” și că pierderea „purității și autenticității” poate fi reconstituită prin scriitură. Antropologul propune ca în cercetarea de teren să se combine practicile obiective cu cele subiective. Un exemplu în acest sens îl constituie literatura de călătorie, text care se situează la granița dintre antropologie și literatură și care transmite o impresie puternică de autenticitate. În acest caz sunt folosite combinații de cel puțin două metode de cercetare antropologică (în cartea sa Ay! Cuba, Andrei Codrescu se folosește în același timp de observarea participativă, dar și de metoda reticulară). Este evident că acest tip de text antropologic ridică probleme în ce privește procentul ficționalității, dar, în același timp, redarea seacă, primitivă a unor culturi nu mai este gustată. Nicolae Panea, ridică în cartea sa, Zeii de asfalt… aceeași problemă: „în ce măsură putem fi siguri că ceea ce se întâmplă în jurul nostru poate fi descris? în ce măsură putem fi siguri că ceea ce descriem nu este pură ficțiune?”. Această întrebare fundamentală pentru antropologia contemporană poate constitui un obstacol, dar autorul nu se blochează aici, iar „cartea este o încercare de a răspunde întrebărilor chinuitoare, dar si de a nu cădea pradă unui pesimism paralizant, precum cel propagat de retorica postmodernistă”.
Volumul Antropologie culturală americană este o introducere utilă pentru tinerii cercetători, care pot găsi în gândirea antropologică americană un model competent și funcțional de aplicare a diferitelor metode de explorare a fenomenelor antropologice contemporane.
Daniela Micu
Mozaicul nr. 7-8 (177-178)/ iulie-august 2013, p. 14.
[1] Nicolae Panea, Zeii de asfalt. Antropologie a urbanului, Editura Cartea Românească, 2001, p.243
Micul Blog 